luni, 26 septembrie 2011

Filmul copilariei mele pe care n-am putut sa-l vad decat acum...



Cei apropiati mie stiu ca este vorba despre Twin Peaks, pentru ca in ultimele doua saptamani l-am pomenit de o gramada de ori. L-am vazut oarecum in stilul maraton, uitandu-ne la doua, trei episoade intr-o seara, daca nu mai multe.
Mi-a placut. Nu stiu daca pot sa sintetizez exact de ce, dar cred ca e un film care merita si trebuie vazut. David Linch are talentul de a metamorfoza lucruri serioase, de multe ori chiar tragice, in scene care te fac sa zambesti din cauza cinismului sau realismului lor. Pe alocuri serialul are tenta horror, dupa standardele mele, putina comedie si drama, cliseele sunt prezente dar luate in deradere si aproape toate fetele sunt foarte frumoase.
Pe cand a fost difuzat la noi prima data, prin 92-93 cred, ai mei nu m-au lasat sa-l vad, cel mult vedeam prima parte a unui episod dupa care ma trimiteau la mine in camera. Tin minte ca asta imi crea o mare frustrare, la fel ca si regula de a ma culca la noua in fiecare seara. Iata asadar doua motive pentru care ma bucur de starea de adult - pot sa ma culc la orice ora vreau si pot sa vad ce filme vreau.

Am vazut ambele serii, doar doua au fost filmate, si m-a frapat diferenta de fir epic dintre cele doua. Prima a avut stilul unui film politist, iar cea de-a doua a avut tente majore de misticism. Nimic mai placut decat sa fii tinut cu sufletul la gura pentru ca nu stii la ce sa te astepti.
Ieri am vazut ultimul episod, care a fost cu adevarat infricosator (ce cuvant ciudat, dar n-am gasit altul pe moment) si care ar fi putut foarte bine sa constituie baza pentru o a treia serie. Din pacate aceasta a treia serie n-a aparut niciodata.




Figura cadavrului Laurei Palmer este una dintre cele mai usor recognoscibile oriunde in lume (conform IMDB).
Serialul acesta mi-a starnit apetitul pentru filmele lui David Lynch si cred ca weekendul acesta o sa continui cu Blue Velvet si The Elephant Man.

duminică, 18 septembrie 2011

Toata aprecierea pentru Bryan Ferry si Roxy Music

In seara aceasta are loc in Bucuresti un concert la care nu voi putea sa merg, insa unul care sunt convinsa ca merita toata aprecierea.
Nu demult l-am descoperit pe Bryan Ferry si Roxy Music, insa a fost dragoste la prima vedere (si prima auditie de atfel :). Incet, incet descopar noi melodii si videoclipuri, noi pentru mine, vechi si valoroase pentru altii. Pana acum piesa care imi place cel mai mult este "Love Is The Drug" iar videoclipul mi se pare fascinant, desi s-ar putea spune ca nu reprezinta nimic special. Felul cum se reflecta lumina in tot ce straluceste, coafurile si costumatia fetelor din back-up-ul vocal, decorul in general, bassistul cu parul lung si blugi flare, totul este reprezentativ pentru anii '70. Muzica asta este unul din motivele pentru care mi-ar place sa traiesc macar pentru cateva zile in anii aceia. De altfel, micro-reducandu-ma la versurile piesei, cred ca povestea este destul de inspiranta... "Dim the lights, you can guess the rest"





duminică, 11 septembrie 2011

De vazut in sesiunea de filme toamna 2011

Intamplator am vazut azi pe Discovery un documentar despre revolutia cinematografiei americane, referitor la perioada anilor '70 cand s-au facut multe filme "de regizor" - nu stiu daca asta termenul cel mai corect, in orice caz sunt filme oarecum in opozitie cu filmele "cu succes de casa".
Intervievat in acest documentar este Martin Scorsese al carui " Mean Streets" (1973) vreau sa-l vad cu prima ocazie.




Apoi am mai pus pe lista:
- Harold and Maude; 1971
- La mariee etait en noir; 1968
- The Panic in Needle Park (cu Al Pacino tanar, un deliciu); 1971
- Apocalypse Now; 1979
- Farenheit 451; 1966
- THX 1138; 1971

Tot cautand trailere pentru aceste filme pe YouTube and dat peste un film - Metropolis - din 1927, versiunea intreaga, dar din pacate cu sunetul (muzica) adaugat peste versiunea originala. Nu am vazut decat primele minute din film insa pare extrem de interesant, iar ideea lui mai mult decat inovativa pentru anul 1927 (ma refer la faptul ca s-a facut un film despre asta). Citind despre el pe internet, nu pot decat sa-mi aprob ignoranta in domeniu, insa sa ma bucur ca am descoperit ceva pretios.



O sambata simpatica

Asa a fost pentru noi sambata care tocmai a trecut. Linistita, calda si calma.
Nu am facut cine stie ce planuri dar am iesit totusi in oras, prima data la cofetaria Casablanca de pe langa Piata Romania, un loc unde imi facea intotdeuna placere sa merg. De data asta am fost cam dezamagiti amandoi, mai era doar cate o bucata din fiecare prajitura, facandu-ne sa ne gandim daca nu sunt cam vechi. Totusi, in virtutea experientelor anterioare am servit un tort cu fructe de padure - eu, si Vlad o amandina. Ambele s-au dovedit mult prea dulci, ca si cum n-ar fi avut nici un alt gust inafara de zahar. Nu le-am putut termina.
Partea placuta a serii am petrecut-o la The Gin Factory - un local din centrul vechi. Nu stiu exact cat de mult starea noastra de bine s-a datorat localului si atmosferei de acolo si cat bauturilor excelente pe care le-am servit :). Nu sunt o cunoscatoare in ale cocktail-urilor dar aseara am baut (impreuna cu Vlad) Mojito, Hurricane si Godfather. La Mojito m-a impresionat menta - despre care am descoperit ca e perfecta sa-ti improspateze respiratia daca o consumi in stare bruta si care iti face mainile sa miroasa intr-un mare fel. La Hurricane mi-a placut mult dulceata fina a bauturii, iar Godfather este un mix perfect intre tarie (dupa gusturile mele) si aroma. Mai ales ca Godfather este servit cu 3 boabe de cafea si o cireasa de bar (din acelea zaharisite, rosii perfect, inclusiv codita, care se pun in bauturi). In ordinea prezentarii lor, poze cu cocktail-urile si o poza din bar. Apropo de The Gin Factory, nu cred ca o sa treaca mult pana mai ajungem pe acolo. Marele minus, de care poti totusi sa faci abstractie daca esti cu persoanele potrivite, este faptul ca unii oameni prezenti au o tenta de "pitzi/mane" (n-am stiut cum sa exprim mai bine aceasta trasatura).






sâmbătă, 10 septembrie 2011

Potrivit pentru toamna



Sunt o mare adepta a unghiilor colorate, imi fac manichiura de cel putin doua ori pe saptamana si din pacate uneori sotul meu spune ca imi pierd timpul cu toata treaba asta :).
Pentru ca imi place sa imi adaptez culorile ojelor dupa sezon, am ales si pentru toamna aceasta doua culori care ma inspira, de la OPI, pe care inca nu le am dar cred ca o sa mi le cumpar foarte curand.
Este vorba despre "You don't know Jaques" si "I am not really a waitress". Prima, un maro deschis lucios merge perfect cu orice culoare de haina si denota calm si liniste. Cea de-a doua, un rosu deschis aprins perfect trecea spre atmosfera sarbatorilor de iarna, preferatele mele, cand pot sa ma imbrac cu haine mai stralucitoare, mai "de ocazie". Exact asa mi se pare si aceasta culoare " de ocazie".