Azi am vazut pe FB o poza de la intalnirea de 10 ani a colegilor cu o generatie mai mari decat noi, mai exact intalnirea celor din clasa XII A, promotia 2002. Asta mi-a reamintit ca si noi, XII A promotia 2003 vom avea intalnire la anul, eveniment pe care oricat de mult l-as astepta, as prefera sa mai intarzie, pentru ca este inca un bob de nisip in clepsidra timpului prin care cu totii de scurgem.
Chiar uitandu-ma cu atentie la ei, nu vad nimic care sa se fi schimbat de 10 ani de cand nu i-am vazut in aceasta ipostaza, pe culoarele liceului (Colegiul National Mihai Viteazu Turda), context care imi trezeste atat de multe amintiri placute. Si totusi, se vede ca nu mai sunt niste pustani de 18 ani, ci oameni impliniti, la casele lor :), unii cu copii, alti cu ambitii, fiecare cu drumul lui.
Stiu ca suna a cliseu, dar chiar nu-mi vine sa cred cat de repede a trecut timpul, ma simt in stare sa inchid ochii si sa-i deschid in fata clasei noastre, cabinetul de matematica, cu draperiile din catifea grea, cu bancile in care stateam cate 3, niciodata in primul rand, pentru ca era mult prea aproape de catedra, cu dulapiorul in care pastram "just in case" sacourile de la uniforma in cazul in care apuca pe vreun profesor excesul de zel legat de acest subiect...
Cand eram mica, ma uitam la fotografiile mamei mele de la intalnirea de 10 ani si mi se parea o diferenta atat de mare intre noi copiii si ei adultii. Si acum, iata, am ajuns fix in acelasi punct.
Si ce-as putea sa spun despre bunica mea, care pe 9 iunie are intalnirea de 60 de ani de la finalul liceului. Chiar si acum se amuza de sindrofia care urmeaza spunendu-mi ca se vor desfata cu mancaruri deosebite din branza degresata, legume fierte, cocktailuri din apa plata si apa minerala si altele de acest gen :), iar la dupa-amiaza vor sparge gasca pentru ca, la varsta asta, toti trebuie sa doarma putin de amiaza.
O fosta colega de facultate, deosebita artista, spune despre alte fete din generatia noastra ca s-au "cuconit", expresie care ma amuza maxim, dar care intr-adevar defineste corect starea in care au ajuns unele
dintre noi. Te cuconesti atunci cand te uiti la propriile poze si iti regasesti parintii, intr-o mai mare sau mica masura.
Cred ca intr-un fel am mare noroc cu ai mei, care par si chiar sunt tineri (m-au avut foarte devreme) amandoi fiind plini de energie, deschisi la tot ce e nou, vor sa vada, sa cunoasca, sunt tare mandra de ei. Dar nu pot sa uit o chestie pe care mi-a spus-o tata, dupa ce a fost la intalnirea de 20 de ani de la terminarea facultatii (intalnirea mamei) - se uita in jur si nu putea sa nu se intrebe daca si ei (el si mama) arata/sunt la fel cu cei din jurul lor, pentru ca asta inseamna ca si peste ei a trecut timpul, desi n-o simtea deloc in interior...
Asadar, de aceea ne este asa de greu sa percem ca timpul trece peste noi, pentru ca in sufletele noastre am ramas undeva pe la 20 de ani, singura oglinda fiind cei din jurul nostru. Timpul zboara...
