Cand mancarea mexicana devine mancarea de acasa

Privind in urma, imi amintesc de anumite perioade din viata mea nu neaparat cu placere, ci cu nostalgie si induiosare. Sunt momentele acelea in care daca persoana mea din prezent ar putea calatori inapoi in timp, ar merge s-o imbratiseze pe Cristina din trecut, s-o mangaie pe crestet si sa-i spuna ca totul va fi bine.

O astfel de perioada este sederea mea de un an si jumatate in America, de pe vremea cand inca nici nu implinisem 22 de ani si totusi mi se parea ca pot infrunta orice, ca pot face orice si ca nimic nu ma poate darama. Ale tineretii valuri, care m-a luat si pe mine pe sus si care la multe provocari m-au mai supus... Mama stie cel mai bine despre ce vorbesc, pentru ca aceste valuri au afectat-o si pe ea si chiar si acum ma gandesc cu inima stransa la cata suparare i-am provocat.

Pe scurt povestea e cam asa: am plecat cu un program work&travel in state pentru o vara, am fost cuprinsa de mirajul Americii si poate si de indragostelile tineretii si am decis ca nu mai vreau sa ma intorc in tara, desi viza urma sa mi se termine, lucram un job de 12 ore pe zi la receptia unui salon de bronzat (macar weekendurile le aveam libere) si in afara de prietenul meu de atunci nu prea mai aveam pe nimeni pe care sa ma pot baza.
In scurt timp, am descoperit ca desi e frumos sa faci bani, sa ai masina ta, sa ai multe magazine la dispozitie si sa-ti permiti, sa vezi peisaje citadine din filme si sa traiesti intr-o lume in mare parte e mai civilizata, nu e chiar secretul fericirii vietii. Si mai mult decat atat, nevoia primara a fiecaruia dintre noi - hrana - era atat de departe de ceea ce-mi placea mie, incat nici macar asta nu ma mai satisfacea. Pe vremea aia nici n-avem habar sa gatesc iar tot de gaseam de cumparat mi se parea oribil (si intr-adevar si altii care au trait in America confirma faptul ca experientele culinare nu sunt ceva cu care SUA sa se poata mandri).

Per total ajunsesem destul de deprimata, iar unul dintre putinele lucruri care imi mai faceau placere erau mancarea mexicana si weekendurile la Six Flags (unul dintre cele mai mari parcuri de distractii). Despre mancarea mexicana am numai lucruri de lauda de spus. Gustoasa, hranitoare, usor de adaptat in diferite contexte, relativ ieftina... si cu asta am ramas in minte. Pentru perioada in care am stat in America, mancarea mexicana a devenit mancarea de acasa, exact cum as zice acum despre mancare gatita de mama. Am mai gasit doar poza de mai jos de la prima mea masa mexicana, nu mai stiu la ce local era.

Cand m-am intors, evident a inceput sa-mi lipseasca mancarea mexicana, cea de acasa... Gaseam si prin Bucuresti diverse localuri "wanna be", dar nicaieri nu am mai gasit gustul ala asa cum il faceau mexicanii in Milwaukee, pana cand nu am descoperit restaurantul El Torito, cu delicioasa lui mancare mexicana. Chiar nu-mi venea sa cred, iata ca unul dintre putinele lucruri care imi lipseau din perioada SUA se regasea si in Bucuresti, deci m-am bucurat foarte tare.
De exemplu nachos si burritos, sos guacamole, toate facute asa cum le stiam eu de la mexicani si multe alte bunatati. Includ si un link catre meniul restaurantului El Torito ca sa-l studiati.
Evident, dupa descoperirea aceasta, mi-am dus prietenii acolo, am sarbatorit si cateva zile de nastere, dar am fost si cu prietenul meu pentru o cina romantica in doi. Oricum, atata timp cat mancarea e buna, atmosfera faina si oamenii care te servesc prietenosi, poti merge la restaurant in orice formatie si totul va fi excelent. Si cam asa se intampla la El Torito, fara sa exagerez.
Mai mult decat atat, la un moment dat am comandat cu livrare chiar si pentru a-mi servi socrii de pe vremea aia, cand au venit intr-o duminica la masa. Evident, habar nu aveau ce e mancarea mexicana, dar le-a placut mult.

Pe langa mica mea poveste de mai sus, va invit sa-i cunoasteti mai indeaproape mergand pe pagina de Facebook a El Torito si fiti siguri ca daca veniti la noi in vitiza la Bucuresti, macar intr-o seara o sa mancam acolo.
Si ca un mic sfat, nu judecati mancarea mexicana dupa ce ati consumat-o intr-un local oarecare. E foarte probabil sa nu fie gatita autentic si sa va dezamageasca. Studiati bine ofertele inainte sa alegeti restaurantul si luati-va dupa recomandarile prietenilor :D.

Un an nou, o noua dorinta

Si nu orice fel de an, ci Noul An Chinezesc. Mai exact, azi, 18 februarie, la ora 18:00 a inceput noul an chinezesc si cu aceasta ocazie ar trebui sa ne punem o dorinta. Cum tolba mea cu dorinte este mai tot timpul plina, pot si de aceasta data sa aleg una pe care s-o verbalizez cu ocazia acestui eveniment. De aceasta data dorinta mea cea mai mare este ca fetita noastra care va veni pe lume in iunie sa fie sanatoasa. Da, categoric asta este dorinta mea cea mai mare pentru 2015.

Tot cu ocazia Noului An Chinezesc, cei de la Wu Xing (dupa parerea mea, cea mai buna mancare chinezeasca din Bucuresti) au gandit o campanie foarte draguta, mai exact dau cadou cate un lampion pentru fiecare comanda de azi. Mai mult chiar, au organizat un concurs cu unul dintre cele mai consistente si atractive premii pe care le-am vazut in ultima vreme. Regulamentul este simplu, trebuie sa faceti o poza simpatica in care sa fiti vazand inaltand lampionul si puteti castiga 20 de vouchere a cate 1.000 de lei. Va dati seama cate bunatati puteti manca de valoarea asta? Si pe langa asta, e si o activitate distractiva, care te scoate din monotonie. Oricum, mai multe detalii cititi aici si mult succes!

Loc fain de vazut filme bune, in Bucuresti

Nu demult am descoperit cinematograful Elvira Popescu (sau daca vreti, Elvire Popesco), administrat de Institutul Francez din Bucuresti si am un oarecare regret ca asta nu s-a intamplat mai devreme.
Primul film vazut acolo a fost "Domestic", acum vreo cateva luni, film pe care de altfel il si recomand tuturor iubitorilor de animale si celor care vor sa vada o comedie usoara (dar nu superficiala) intr-o dupa-amiaza de weekend. Am ramas surprinsa de calitatea excelenta a imaginii si de aspectul general al salii de proiectie, cat si de amabilitatea personalului. Cinematograful a fost renovat recent si am citit pe net ca proiectiile se pot face de pe un player digital blu-ray, probabil de acolo calitatea impecabila. Scaunele sunt comode, gen fotoliu pufos si ambienta iti da o stare de confort vizual, chiar estetic in general.

Nefacand parte din circuitul comercial, daca pot sa zic asa, si aici ma refer ca in general ruleaza filme de festival, in orice caz nu "blockbust-ere, nu vei avea ghinionul sa dai peste neghiobi care sa-ti strice placerea de a vedea un film bun. Putinele dintre filmele rulate sunt venite de peste ocean, sunt promovate in general pelicule europene, pe care o anumita categorie de public le indrageste si intelege (si are rabdare sa le vada pana la final).
Chiar prima data cand am mers acolo nu mi-era foarte clar contextul si am intrebat daca este popcorn de vanzare :). Casierita mi-a spus ca nu si ca se bucura chiar ca nu au. Dupa prima vizionare am inteles exact la ce se refera.
Un bilet costa doar 10 lei si sala e chiar in curtea Institutului Francez, pe bulevardul Dacia, cam la 10 minute de mers pe jos din Piata Romana.



Nu stiu multe persoane dintre apropiatii mei care sa frecventeze aceasta sala, dar si cei care au mers o data au ramas fideli. Cum se intampla si cu mine :).
Nu au site, dar programul il gasiti pe pagina de Facebook a cinematografului, pe care va recomand s-o urmariti, chiar daca nu sunteti din Bucuresti, pentru a vedea ce filme bune merita vazute.
Nu pot incheia acest articol fara cateva cuvinte despre persoana care a inspirat numele acestei sali - Elvira Popescu. Personal nu stiu foarte multe despre ea, decat ca s-a nascut la finele secolului XIX si ca dupa un debut stralucit ca actrita la Bucuresti a profesat in Franta, unde a fost extrem de apreciata. Mai jos o poza cu ea.

Lounge 18 - alegere buna de restaurant pentru pranz

Saptamana trecuta am avut placerea de a lua pranzul cu unul dintre cei mai dragi clienti mie, la restaurantul Lounge 18, cel mai de sus local din Bucuresti. Lounge 18, dupa cum ii spune si numele, se afla la etajul 18 al unuia dintre turnurile Millenium Towers din Piata Presei (fosta Scanteii) din Bucuresti.

Verificasem pagina lor de web si ma asteptam ca meniul sa fie a la carte, insa era bufet suedez contra sumei de 25 de lei, cu o bautura inclusa. Initial am fost putin reticenta gandindu-ma ca probabil de 25 de lei nu prea vom avea ce alege dar mare mi-a fost supriza sa vad ca au 2 feluri de ciorba (o supa si o ciorba), mai multe feluri de salata si legume separat si si vreo 5 feluri de fel principal. Eu am mancat o supa crema de cartofi cu somon, pe care trebuie neaparat sa incerc s-o fac pentru ca mi-a placut foarte mult si apoi am gustat din toate - inclusiv rechin cu un sos de legume.
De notat este faptul ca bautura putea fi un pahar de vin, demn de apreciat. Noi am ales un vin slab rose, nu mai tin minte de cine era produs dar oricum foarte bun si acela.

Acest bufet e deschis in fiecare zi a saptamanii de lucru de la 12:00 la 16:00 si daca as lucra mai aproape cu siguranta m-as duce des sa mananc acolo. Oricum vreau sa testez restaurantul si in conditii obisnuite, eventual intr-o seara de primavara pe la apus, banuiesc ca privelistea trebuie sa fie spectaculoasa.
Prima poza de mai jos e preluata de pe metropotam.ro iar urmatoarele sunt facute de mine cu telefonul.

Vita de Vie - Acustic @ Opera Nationala Bucuresti

De o ora ne-am intors de la cel mai fain concert vazut in ultima vreme. Cei de la Vita de Vie au avut o idee interesanta, aceea a unui concert in varianta acustica, la ONB. A fost intr-adevar deosebit... si nu spun asta despre prea des. Au avut si doi invitati - pe Alexandrina si pe Tudor Chirila - fiecare a cantat ceva din repertoriul Vita de vie.

Recomandare: Don Taco, restaurant cu specific mexican

Saptamanile trecute am descoperit doua restaurante, bune inspre foarte bune ambele, pentru cei care vor sa manance bine, fara pretentii prea mari si care vor sa se distreze undeva cu prietenii.
Primul este Don Taco, pe Dr. Felix, unde am fost cu Vlad si inca sase prieteni, saptamana trecuta, sambata seara. Specificul este mancare mexicana, insa meniul are si specialitati romanesti (sau care zicem noi ca sunt romanesti).


Desi era sambata seara, localul era cam gol, poate in legatura si cu tonele de zapada care tocmai se depusesera in Bucuresti. Totusi, nu stiu daca in mod intentionat sau nu, ospatarii directionau toti clientii intr-o singura zona, in jurul barului, astfel incat se crea acolo o mini-atmosfera simpatica si nu te mai deranja ca restul restaurantului era gol.
Ca antreuri am luat toti nachos cu salsa si guacamole (pasta de avocado). Desi foarte bune, portile de nachos mi s-au parut cam mici, poate ca am ramas eu cu gandul la portiile imense care ne erau servite in SUA. In acealasi timp am baut bere Sol, importata din Mexic, cu o bucatica de lamaie - delicioasa, altfel decat berile noastre europene.


Pentru felul principal am ales burritos, o rulada gustoasa cu multa carne picanta (efectiv se zareau bucatele de ardei iute), care avea pe langa fasole boabe neagra si ceva salatica. Excelenta, mai ales pentru cei carora le plac mancarurile picante, asa cum sunt eu. Din pacate n-am mai putut manca nimic la desert, nici nu mai fac greseala de a ma indopa :), indiferent cat de pofta imi este - acest obicei am reusit sa-l deprind in timp, odata cu inaintarea in varsta.


Restul prietenilor au mancat fajitas (carne picanta la tigaie, foarte asemanatoare cu tigaia picanta) iar Vlad a ales quesadillas... tuturor le-a placut tare mult.


In concluzie, un serviciu bun, prompt, atmosfera perfecta pentru o iesire cu prietenii cand se rade mult si tare. Nu cred sa treaca mai mult de o luna pana cand vom ajunge acolo din nou.
Sigurele minusuri ar fi lipsa de poze in meniu, pentru cei care nu suntem familiarizati cu mancarea mexicana si portile mici de nachos, la care e chiar pacat sa te zgarcesti.
Cel de-al doilea restaurant este Sarpele Roz, experienta foarte placuta, despre care voi scrie intr-o postare viitoare.

Duminica lenesa, ganduri lenese...

Probabil ca ar trebui sa transform fiecare duminica intr-o zi de scris. Macar pentru exercitiu, daca nu pentru a trasmite informatii interesante cititorilor blogului "Fata norocoasa". Asadar o sa incep exercitiul cu aceasta duminica rece de ianuarie, care in ciuda soarelui cu dinti de afara, te imbie tot la statul in casa si eventual citit, vazut filme si baut ceai.

In fiecare saptamana mi-am notat cateva subiecte pe care as fi vrut sa le abordez si cred ca deja s-a strans o lista destul de lunga, asa ca trebuie neaparat sa incep :).

Weekendul acesta n-am facut nimic prea interesant, asa ca ne-am decis sa recuperam printr-o piesa de teatru, saptamana viitoare, la Bulandra. "Moartea unui comis-voiajor" cu Victor Rebengiuc. Pe langa faptul ca-l admir cu toata dragostea pe d-nul Rebenciuc, am citit pe net ca este o piesa tare buna, actuala si dupa 60 de ani de la prima reprezentatie (autor Arthur Miller). Sper sa ma emotioneze asa cum a facut-o si cu alte ocazii, in "Un cartus de Kent si un pachet de cafea" sau "Niki ardelean, colonel in rezerva". Primul e un scurt metraj la care mi-au dat lacrimile, iar al doilea e o tragicomedie care mi-a intarit convingerea ca am facut tare bine ca m-am intors din America, pentru ca nimic nu conteaza mai mult decat familia si dragostea care te inconjoara. Cel mai nou film cu d-nul Rebengiuc pe care l-am vazut a fost "Medalia de onoare", care nu mi-a lasat o impresie atat de puternica, dar merita totusi vazut, povestea descrisa fiind chiar hilara si in acelasi timp trista.


Entusiamul pentru a vedea o noua piesa de teatru mi-a fost creat de reprezentatia de duminica trecuta a spectacolului "Marchizul de Sade" de la Odeon. Am ajuns acolo la invitatia d-nei Irina Ungureanu, interpreta rolului Justine, in acelasi timp profesoara mea de la cursul de dictie organizat de Fundatia Calea Victoriei - despre curs voi vorbi in alt post :).

De mult nu mi-a mai placut o piesa de teatru asa mult. Povestea suprinde timpul petrecut de marchiz in sanatoriul de la Charenton (de fapt un azil de nebuni), unde se incerca vindecarea sa de comportamentul si gandurile pe care le are. Initial ii este indicat de catre abatele care-l are in grija sa scrie tot ce ii trece prin minte, dar atunci cand povestirile lui duc la moartea lui Justine printr-un complex de evenimente tragice, inclusiv publicarea pe ascuns a scrierilor lui, ii sunt taiate toate beneficiile, inclusiv cel de a-i fi ingaduit sa scrie. Mai departe, patima care il cuprinde pe marchiz pentru a-si transmite mai departe gandurile depaseste orice limite, superb puse in scena si jucate.


A fost prima data cand l-am vazut pe Florin Zamfirescu jucand pe scena si am ramas impresionata. Desi scenariul este centrat pe caraterul marchizului, jocul lui Zamfirescu este atat de credibil si autentic inca domina scena, sunetul, fiecare secunda a reprezentatiei de doua ore. Constructia intregii piese este magnifica, cu putin timp inainte aflasem ca d-na Beatrice Rancea este regizor si merita sincer toate laudele.


La fel, si rolui d-nei Irina Ungureanu intregeste jocul si devine un caracter pe care n-ai cum sa-l uiti. Abia astept sa vad o noua piesa in care sa interpreteze.
Pe langa actul artistic in sine, care simt ca m-a facut mai bogata sufleteste, am venit acasa si am inceput sa ma documentez pe net despre acest marchiz. Foarte interesanta povestea lui, dar in acelasi timp sinistra. Oricum, cred ca nici wikipedia, nici alte articole, nu ma vor invata mai multe decat citindu-i cea mai importanta scriitura - Justine sau Nenorocirile viirtutii, de la Editura Trei, pe care am s-o citesc in viitorul apropiat.


Un scurt post scriptum: sincer, mie nu-mi placea Florin Zamfirescu, nu stiu de ce, e drept ca-l vazusem doar la televizor, mi se parea un barbat urat si neinteresant... O noua dovada ca televiziunea nu va intrece niciodata "live"-ul si ca e inselatoare. Am descoperit un Florin Zamfirescu puternic, care transmite emotie, domina si te face sa vrei sa-l admiri din nou (si nu, n-a fost complet dezbracat la aceasta reprezentatie)