Special pentru iubitorii de bere

Fac ce fac cei de la Mega Image si reusesc din nou sa ma surprinda foarte placut.
Azi am fost sa-mi iau mancare de pranz la Mega Image-ul din 13 Septembrie unde am dat peste cateva rafturi cu pahare pentru bere, din acelea individualizate dupa felul berii pe care-l servesc.
Niste minunatii, nu altceva, pe care pana acum le-am vazut doar prin stabilimente cu oarecare pretentii si care mi-au starnit tot timpul intrebarea de unde as putea sa le cumpar si eu (de fapt de unde as putea sa fac rost de ele, sesizati nuanta).
E drept, numai ieftine nu sunt, insa pentru un iubitor de bere un Duvel are o alta prestanta servit dintr-un pahar personalizat, mai ingust la varf...

Fiind in plin sezon de baut bere :), va recomand ca de exemplu cand mergeti la cineva in vizita (si vreti sa-i faceti o mica bucurie) cumparatii doua beri de import, impreuna cu doua pahare personalizate. Pe mine tare m-ar incanta, sa vad acum pe cine sa chem in vizita :))).

Mancarea vecinului de compartiment

Nu stiu cati dintre voi mai calatoresc cu trenul in zilele astea, dar pentru mine este inca un mijloc important de a ajunge de la Bucuresti la Turda (desi asta ia 9 ore, da, chiar ati citit bine, 9 ore). Fiind perioada concediilor, m-am gandit sa scriu un mic articol despre un subiect care ma distreaza, mai exact mancatul in tren.
Nu vreau sa fac pe interesanta si sa ma dau rotunda ca si cum m-as fi nascut la palat, insa simt ca am evoluat intr-o oarecare masura si acum privesc lucrurile cu alti ochi.

Sunt convinsa ca oricare dintre noi a mers macar o data intr-un compartiment in care cineva si-a scos un pachetel de mancare, fie invelit in ziar, fie invelit in hartie si apoi pus intr-o punga, poate chiar avand un servet textil care sa le impacheteze pe toate. Apoi tacticos, la nu mult timp dupa plecarea trenului vecinul de compartiment intinde pe bancheta servetul, apoi scoate o fafurie de plastic, scoate briciul, niste salam, rosii, ardei, paine, oricum produse din acest grup culinar, daca pot sa-i zic asa. Rosia ca rosia, mai problematici sunt ardeii grasi care trebuie curatati si care au cam multi samburi... :D
Dupa micul festin culinar de obicei exista o sticla de apa sau suc si niste pahare, fie de metal, fie de plastic care ajuta intr-un mod confortabil la domolirea setei.
In aceasta categorie de calatori se incadreaza si o sub-categorie, cea a calatorilor care nici macar nu asteapta sa plece trenul si ei deja asaza masa. Cel putin in Gara de Nord din Bucuresti, unde trenul gareaza cu ceva timp inainte de plecare, se creeaza un context perfect pentru o mica ciuguleala.

Evident si eu mananc in tren, mai ales cand e vorba de 9 ore, insa prefer sandwichurile gata pregatite si biscuitii :).

Pisica Sophie - o poveste cu inceput fericit

Nu cred ca e cazul sa las si mai mult timp sa curga fara sa am pe blog o postare despre pisica mea, Sophie. Mai ales in conditiile in care noul slogan al blogului meu este "all you need in life is love and a cat", afirmatie in care cred din ce in ce mai mult.

Povestea lui Sophie incepe in urma cu vreo 2 ani, asta dupa spusele veterinarului. La mine e de la inceputul lui februarie anul acesta si de atunci dezvoltam tot mai mult o frumoasa relatie de prietenie si tovarasenie.
Am gasit-o intr-o seara friguroasa de iarna, sub o masina din fata blocului meu. Saracuta de ea mieuna de mama focului, de altfel asa am si reperat-o, fiindu-mi imposibil sa trec mai departe de un animal care plange (asta se intampla de cand ma stiu, am o slabiciune teribila fata de necuvantatoare). Era zapada inghetata pe jos si cand m-am aplecat am vazut ca desi voia sa iasa de sub masina ca s-o iau in brate, nu avea curajul sa puna labuta pe zapada si o tot misca in fata si-n spate.
Cand i-am vazut fatuca, intr-un semi-intuneric, jumatate neagra, jumatate maroniu deschis, tot m-am inmuiat si am luat-o in casa. Bineinteles ca la momentul respectiv am avut nenumarate discutii despre viitorul ei, chiar am pus niste anunturi de adoptie, insa inima mea stia ca Sophie trebuie sa fie a mea.

Oricum, pentru adoptie era necesar s-o sterilizam si vaccinam, ceea ce s-a intamplat fara cost prin buna-vointa celor de la Asociatia Robi, insa la o saptamana dupa sterilizare a inceput sa se simta din ce in ce mai rau, nu mai manca nimic, nici macar apa nu mai vroia sa bea. M-a apucat efectiv disperarea. Deja imi era din ce in ce mai draga si mi se rupea sufletul s-o vad asa moale, slaba si neajutorata. Evident ca am mers cu ea la mai multi veterinari dar nimeni nu i-a putut pune un diagnostic, in schimb am platit la injectii cu vitamine, care nu o ajutau prea mult. In perioada aceea chiar ma gandeam ca atunci cand o sa am copii o sa imi fac in mod implicit abonament la psiholog (daca o fi existand :D), ca daca asa ma panicasem de la o pisica...
Intr-un final (cred ca mai avea cateva ore si murea, ca nici apa nu mai bause de cateva zile) am ajuns cu ea la Vet Care Clinic, la doamna doctor Nicoleta Mihai-Filip, o fiinta cu un suflet imens si de un profesionalism desavarsit, care a reparat-o integral pe Sophie a mea si mi-a luat si mie o piatra de pe inima. Atentie mare prorietari de pisici: vaccinati-va companionul impotriva calici-virozei feline, e o boala deosebit de periculoasa, potential mortala. In cazul lui Sophie se pare ca ceilalti medici veterinari au fost indusi in eroare de faptul ca pisicuta era recent operata si au banuit ca trebuie sa fie o infectie(si nu au investigat mai departe).

Acum Sophie e bine, imi face viata mai vesela si e incredibil de cuminte... Cel putin cand sunt eu acasa, pentru ca s-a mai intamplat sa gasesc par de pisica pe masa din bucatarie :D. Genul asta de pisica, cu acest colorit, am vazut pe net ca se numeste "turtoise-shell cat", iar o prietena mi-a zis de "calico cat".

Acum chiar ma gandesc de ce nu am avut o pisica mai repede. Nu stiu de ce multi oameni sunt asa de speriati de bombe cand vine vorba de a avea un animal (si mai ales o pisica). Ca lasa par, ca trebuie sa cureti dupa ea, ca miroase... Mie mi se pare ca miroase doar daca nu cureti, si cu parul la fel. Am lasat-o in casa singura chiar si cateva zile si nu a patit nimic nimic. E drept ca poate un pic te complici, mai ales cand e vorba de concedii, dar merita 100%. Si apropo, pentru cine ma stie mai bine, da, si eu ma credeam o "dog person" insa am ajuns la concluzia ca sunt o "cat&dog person".

Mai jos cateva poze cu minunata Sophie.

Loc fain de vazut filme bune, in Bucuresti

Nu demult am descoperit cinematograful Elvira Popescu (sau daca vreti, Elvire Popesco), administrat de Institutul Francez din Bucuresti si am un oarecare regret ca asta nu s-a intamplat mai devreme.
Primul film vazut acolo a fost "Domestic", acum vreo cateva luni, film pe care de altfel il si recomand tuturor iubitorilor de animale si celor care vor sa vada o comedie usoara (dar nu superficiala) intr-o dupa-amiaza de weekend. Am ramas surprinsa de calitatea excelenta a imaginii si de aspectul general al salii de proiectie, cat si de amabilitatea personalului. Cinematograful a fost renovat recent si am citit pe net ca proiectiile se pot face de pe un player digital blu-ray, probabil de acolo calitatea impecabila. Scaunele sunt comode, gen fotoliu pufos si ambienta iti da o stare de confort vizual, chiar estetic in general.

Nefacand parte din circuitul comercial, daca pot sa zic asa, si aici ma refer ca in general ruleaza filme de festival, in orice caz nu "blockbust-ere, nu vei avea ghinionul sa dai peste neghiobi care sa-ti strice placerea de a vedea un film bun. Putinele dintre filmele rulate sunt venite de peste ocean, sunt promovate in general pelicule europene, pe care o anumita categorie de public le indrageste si intelege (si are rabdare sa le vada pana la final).
Chiar prima data cand am mers acolo nu mi-era foarte clar contextul si am intrebat daca este popcorn de vanzare :). Casierita mi-a spus ca nu si ca se bucura chiar ca nu au. Dupa prima vizionare am inteles exact la ce se refera.
Un bilet costa doar 10 lei si sala e chiar in curtea Institutului Francez, pe bulevardul Dacia, cam la 10 minute de mers pe jos din Piata Romana.



Nu stiu multe persoane dintre apropiatii mei care sa frecventeze aceasta sala, dar si cei care au mers o data au ramas fideli. Cum se intampla si cu mine :).
Nu au site, dar programul il gasiti pe pagina de Facebook a cinematografului, pe care va recomand s-o urmariti, chiar daca nu sunteti din Bucuresti, pentru a vedea ce filme bune merita vazute.
Nu pot incheia acest articol fara cateva cuvinte despre persoana care a inspirat numele acestei sali - Elvira Popescu. Personal nu stiu foarte multe despre ea, decat ca s-a nascut la finele secolului XIX si ca dupa un debut stralucit ca actrita la Bucuresti a profesat in Franta, unde a fost extrem de apreciata. Mai jos o poza cu ea.